Voi ce aţi recomanda unui începător? De unde să înceapă?

Când achiziţionaţi o imagine este important să primiţi acordul scris al autorului în care să se precizeze aria de utilizare. Detalii importante constituie volumul de copii, forma (digitală, print), localizare şi dimensiune. Desigur, fie între noi, în majoritatea cazurilor de microachiziţii, fără scopuri comerciale majore, un acord verbal bazat pe încredere poate fi suficient.

Cand cumpăraţi de pe situri de stock care intermediază toată această comunicare birocratică este important să citiţi cu atenţie drepturile pe care le cumpăraţi. Royalty-free înseamnă că lucrarea poate fi reutilizată fără o plată suplimentară şi este un mod frecvent de a comercializa lucrări care ţin de branding (logouri, ilustraţii, embleme, imagini pentru afişe, pliante). Aveţi grijă însă! Pentru cei doar 5- 15 dolari modurile de utilizare sunt destul de restrânse, împiedicându-vă să obţineţi beneficii financiare de pe urma imaginii. Da, puteţi folosi o imagine precum coperta unei cărţi, dar nu şi precum ilustraţie distinctivă în carte (gen album) sau într-un calendar, pe o vedere etc.

Lucrul care m-a determinat să scriu acest articol a fost uimirea pe care am avut-o când am zărit întâmplător CDuri cu imagini de stock puse spre download pe situri de torente.

Cum protejăm imaginile noastre?

Vă spun cum o fac siturile care comercializează imagini -  este foarte greu să prezinţi electronic o lucrare digitală fără ca viitorul client să nu şi-o poată împroprietări fără să o cumpere. E ca şi cum ai solicita să guşti dintr-o bomboană fără să o cumperi. Siturile au recurs la watermarkuri semitransparente (ştampile) pe imagini de rezoluţie mică. Se poate realiza zoom pe imagine, în acelaşi cadru de rezoluţie mică, cu propagarea respectivelor ştampile. Este singura soluţie viabilă gasită până în acest moment. În rest, orice se poate fura chiar şi cu o simplă captură de ecran. Şi nu spuneţi ca nimeni nu poate folosi imaginea la rezoluţii mici – în web, pe un pliant, sau revectorializarea unei imagini este oricând la îndemâna celor “de meserie”.

Cum aflu dacă am o imagine folosită fraudulos?

Astăzi este ceva mai uşor decât acum câţiva ani, dacă se poate spune “uşor”. O imagine folosită pe web fără să fie denaturată foarte mult poate fi găsită cu motoare de căutat imagini precum http://www.tineye.com . Nu promit o eficienţă prea mare.. dar decât nimic

Ce fac după asta?

Îi luaţi cu frumosul. Contactaţi persoana în cauză vorbindu-i respectuos şi dovedind că vă cunoaşteţi foarte bine drepturile asupra imaginii. Vorba dulce mult aduce. De multe ori persoanele vinovate nici nu cunosc că “nu au voie sa tragă imaginea”. Cele mai frecvente cazuri sunt cele mai “nevinovate” de furt al imaginilor pentru postarea pe reţele sociale sau galerii online sub propriul nume. Personal am auzit de persoane care s-au trezit cu imaginea pe pliantul din hypermarket

Dacă nu merge cu frumosul, e ceva mai complicat pentru că trebuie să vă ajute un avocat. Nu cunosc procedurile în detaliu, dar trebuie să dovediţi că imaginea vă aparţine printr-un fişier neprelucrat, cu exiful scris de aparat, fişier RAW sau negativul.

La Dynaphos Summer School Ciprian Strugariu (fotograf de modă) ne-a împărtăşit într-o discuţie informală faptul că fotograful trebuie să îi dea modelului acord de utilizare a fotografiei şi invers, modelul trebuie să semneze condiţiile în care îi va fi folosită imaginea. În România, dacă actele nu sunt semnate şi de un notar, acestea sunt nule.

Voi reveni în curând cu  o metodă curioasă de a semna “invizibil” şi aproape ireversibil imaginile digitale, ceva în genul imaginii de siguranţă de pe bancnote.

Este firesc să nu acceptăm critică de la persoane care sunt mai puţin pricepute sau experimentate? Tu ai accepta? Şi dacă da, cum ai reacţiona dacă persoana respectivă chiar spune nişte lucruri negative în totală necunoştinţă de cauză?

Mi se pare haios şi total absurd să gândim aşa. Nu ar mai scrie nimeni despre marile genii ale lumii. N-am mai critica deloc pe Eminescu, Picasso, Brâncuşi, fiindcă “noi nu suntem de nivelul nostru”. Nu mi se pare nimic strigător la cer să existe undeva, un amator, care să aibă de adus unui geniu o critică şi aceasta să fie chiar “pe bune”. Suntem o comunitate deschisa, nu elitista. Daca am fiecare am comenta doar persoanelor mai puţin experimentate, unde am ajunge? Si cine hotărăşte cui are voie să comenteze? Noi?
În momentul postării ţi-ai asumat riscul de a primi o gamă largă de comentarii, aşa cum fiecare îşi asumă, nu doar tu.
“1.2 Orice opinie trebuie respectata, chiar daca nu coincide cu viziunea noastra. Putem combate o opinie doar argumentand. Putem solicita unui utilizator argumentarea unei afirmatii.”

Ne-am lămurit. Acceptăm oricui răspunsuri. Ce facem cu ele?

• Întâi trebuie să îi acordăm acel minut pentru un efort minim cerebral de a înţelege ce ne-a scris. Obligatoriu. Este semnul nostru de apreciere pentru efortul de a ne scrie. Ce spune? Are dreptate?
• Daca are, îl aprobi. Este încurajator pentru el şi faci dovada că ai trecut prin primul punct – acela de acordare a atenţiei. Poţi preciza că ştiai şi tu lucrurile respective, dacă este cazul, dar nu ca pe o jignire gen “Lasă-mă cu astea că le ştiu şi eu”. Obiectivul nu este acela de a ne etala cunoştinţele, ci de a le împărtăşi. Poţi schimba cu un “Ştiam, dar am căutat şi alte opinii” sau “Ştiam de asta, dar căutam şi opinii care să vizeze alte aspecte ale lucrării mele”
• Are dreptate, dar e absurd. Poate se leagă de semnătura noastră. Sau de titlu, sau de rama foto. E oare absurd? Noi ne prezentăm lucrarea cu toate elementele care o descriu. Dacă punem un titlu sau o ramă cu rolul de a impresiona, şi criticii noştri sunt îndreptăţiţi să facă referire la ele. Dacă scopul tău nu a fost acesta, răspunsul potrivit este “Am reţinut opinia ta cu privire la ramă(semnătură, descriere, aparatură tehnic), dar aştept îndeosebi opinii cu privire la imagine. Ce ai de zis legat de ea?”.
• Are dreptate, dar vorbeşte pe lângă. Are comentarii de prost gust precum subiect, iar exemple cunoaştem nenumărate.
  • Se leagă de aspectele personale ale oamenilor din imagine, în loc să vorbească despre caracterele sau personajele fotografiei. Că e frumos/frumoasă sau grasă sau mai ştiu eu cum..
  • Lansează situaţii ipotetice. “Dar ce frumos ar fi fost dacă aveai un filtru ND sau un obiectiv cu diafragmă X, sau ce bine dacă ai fi avut un Canikon D999X, dacă ai fi tras hdr.” Dacă dacă dacă.. Noi vrem critică, nu situaţii ipotetice.

• • E un tech-freak. Dă sfaturi de cumpărături. “Ia-ti un expodisc, cumpără-ţi un filtru, schimbă trepiedul, ia-ţi un flash mai puternic”. Cred că sunt de-a dreptul bine venite astfel de comentarii.. NOT! La fel ca şi mai sus.. Postăm pentru a primi reacţii la lucrările realizate de noi în condiţiile pe care le avem, nu pentru a ne face listă de cumpărături. Oricine are nevoie de ceva şi orice imagine poate fi realizată cu o aparatură mai bună. Un şofer bun îşi arată talentul cu orice volan.

  

  • Este genul care “îmbărbătează”. Comentarii de genul “Mai multă atenţie la compoziţie” sau “Trage cadre mai clare” sau “Fii mai atent la încadrare” sunt iarăşi ?foarte? utile .. NOT! Întreabă şi cum ar trebui să faci asta. Cum să faci sa fii mai atent şi cum se traduce asta în termeni practici.
• Acum ajungem la punctul în care dezaprobăm opinia criticului nostru. Primul lucru pe care îl facem este să ne întrebăm pe noi de ce. Dacă reuşim să ne convingem pe noi, trebuie să fim în stare să îi arătăm şi lui de ce suntem noi convinşi că el greşeşte şi noi nu. Fie argumentăm raţional, fie spunem că aşa e gustul nostru. Aşa ni se pare nouă că dă bine. Dacă lui nu, nu îl putem convinge. Nu putem spune că noi avem dreptate şi că el nu, ci doar că avem divergenţe de gusturi.
• Argumentele care aduc în discuţie masa de oameni care împărtăşeşte opinia sunt din cele mai ieftine. Şi muzica de petrecere are mai mulţi admiratori decât cea clasică, dar asta nu înseamnă absolut nimic. Trebuie să fim obişnuiţi că asta e ordinea firească a lucrurilor. Ce este ieftin, este plăcut mai uşor de marea masă a oamenilor. E adevărat că sunt lucrări foarte bune care ajung imediat la inima fiecăruia, dar şi unele elitiste care se îngroapă în anonimat. Răspunsul potrivit este simplu “Înseamnă că am divergenţe de opinie cu gamă largă de persoane. Statistica aceasta nu poate modifica punctul meu de vedere sau caracterul lui de valabilitate.”
• Foarte enervant pentru tine poate fi şi situaţia în care critica negativă nu priveşte neapărat particularităţile lucrării, cât genul din care face parte. Se trezeşte unul că lui nu îi plac peisajele şi tunăş fulgeră pe-al tău. Răspunsul? “Aştept critică cu privire la lucrarea mea în cadrul acestui gen, nu opinia generală referitoare la genul fotografic abordat. Dacă o să am ocazia o să încerc şi alte genuri.”
• Comentariu necuviincios? Dacă nu vrei să îl înghiţi scrii administraţiei din prima. Nu răspunde cu aceeaşi monedă că primeşti aceeaşi penalizare. Nu suntem mici să argumentăm cu “dar el a început”.

Nu uita să mulţumeşti pentru comentariu! Chiar dacă nu ai altceva de zis, e un gest drăguţ pe care îl aştepţi la rândul tău când dedici un minut din viaţa ta pentru celălalt.

Ea se citeşte în felul următor: pe axa orizontală este cotat nivelul de negru, de la negru complet (rgb=0,0,0) până la alb (rgb=255,255,255). Pe axa verticală (adică înălţimea barelor) ne este indicată cantitatea din acel ton (adică procentul de ocupare din imagine). Pentru citirea imaginilor eu sunt un mare fan al aplicaţiei IrfanView. Selectând meniul Image->Histogram puteţi vizualiza histograma în toată splendoarea ei. Foarte multe aparate digitale oferă această posibilitate încă din cameră, după efectuarea imaginii sau chiar în timp real.

Doua elemente influenţează această distribuţie de tonuri:

1. Conţinutul imaginii. Un piesaj de iarna va cântări mai mult spre dreapta, spre tonurile deschise.
2. Expunerea. Subexpunerea deplasează histograma spre stânga faţă de cea a unei expuneri normale.

Tonurile pot fi ajustate digital cu Adobe Photoshop cu o anumită pierdere de calitate. Pixelii negri nu pot fi surescitaţi la unii cu informaţie corectă despre culoare. Despre manipularea nivelelor o sa discutăm probabil într-un tutorial video. Foarte des se întamplă ca o imagine să aibă prea puţin contrast – adică să ducă lipsă de tonuri extreme – negru şi alb. Cu puţine excepţii, ele sunt ca sarea şi piperul – nu poţi fără ele, dar nici cu prea mult. Imaginile fără contrast se remarcă printr-o histogramă exclusiv centrată, cu dominanţă clară a tonurilor neutre, cum sunt denumite cele din centru, din zonă de tranzţie de la negru la alb. În general o imagine corect expusă şi trasă de un obiectiv decent trebuie să ocupe toată axa orizontală a graficului şi să nu fie dezechilibrată. Faptul că este deplasată spre o anumită jumătate sugerează o expunere nepotrivită.

Trebuie menţionat că histograma se poate ramifica şi în trei grafice, pe cele trei canale de culoare – Red, Green, Blue, în funcţie de dominanţa tonului respectiv. Histograma pe tonuri de negru-alb se obţine prin însumarea algebrică pentru fiecare cotă orizontală. Negrul 100% reprezintă (Red, Green, Blue)=(0,0,0), albul 100 înesamnă (Red, Green, Blue)=(255,255,255), dar un “gri” (Red, Green, Blue)=(100,100,0) din histograma unificată este identic cu (Red, Green, Blue)=(100,0,100)  deşi în imagine simbolizează culori diferite.

Ce este de reţinut din numerele de mai sus este faptul că histograma clasică nu poartă informaţii despre culoare, doar despre nivelul de negru.

Din punctul in care cade planul de focus, claritatea elementelor descreste logaritmic, si in general este acceptabila pe o distanta denumita DOF (depth of field), o treime in fata subiectului si doua treimi in spatele acestuia. DOF-ul este o notiune complexa ce depinde de apertura, distanta focala a obiectivului si distanta de focalizare; despre acesta vom discuta separat cu alta ocazie.

Cum stabilim distanta de focalizare?

Aceasta este reglabila manual si automat. Cea mai utilizata metoda de focalizare automata de catre producatori este TTL-AutoFocus. Procesorul de imagine are un algoritm de calcul al claritatii imaginii prin intermediul unor parametri de contrast; cu cat contrastul este mai mare, cu atat distanta de focalizare se apropie de valoarea corecta pentru subiect. Lentila se deplaseaza si primeste incontinuu feedback de la procesor. In momentul in care contrastul descreste, deplasarea lentilei se opreste si aceasta revine la punctul critic, punctul in care contrastul receptat a fost maxim. Focalizarea optima este deseori indicata prin inverzirea zonei de focus, sau printr-un sunet/led caracteristic modelului de aparat.

In care zona se situeaza elementul pe care il dorim in zona de focalizare?

Zonă focus

Aparatele noi digitale dispun de tehnologia AIAF (Artificial Intelligence AutoFocus), prin care procesorul “ghiceste” ceea ce vrei sa focalizezi. Utilizarea lui insa duce des la subiecte impropriu focalizate, indeosebi in cazul subiectelor apropiate, cu fundal nu foarte indepartat – situatie in care aparatul prefera sa focalizeze elementele de fundal. Personal am renuntat la Aiaf si utilizez modul Center, prezent la toate aparatele. Inainte sa apasati pe buton, pozitionati subiectul in centru, apasati pana la jumatate butonul. In acest moment distanta de focalizare e setata si blocata. Miscati aparatul in pozitia dorita si continuati apasarea shutterului (atentie! prin miscarile ulterioare, incercati sa nu va departati sau sa va apropiati de subiect). Metoda nu functioneaza corect in cazul expunerii automate, voi prezenta mai jos setul complet de pasi pentru fotografia perfecta.

Tehnologii precum FlexiZone ne permit mutarea zonei de focalizare oriunde in cadru, nu doar in centru, pentru a ne scuti de operatia dificila de mai sus.

Este focalizarea manuala un avantaj? Cum o pot utiliza corect?

Din cate am vazut, focalizarea manuala (specificarea concreta a distantei pana la subiect) este aproape inutila pe aparatele compacte, neputand sa iti dai seama pe ecranul de 1.5 – 2.0″ daca intr-adevar prin acea setare ai obtinut claritate maxima pe subiect. Mult mai interesanta si mai folositoare este optiunea “AF-lock”, nedisponibila insa pe toate modelele de camere foto (disponibila de obicei pe camerele cu setari manuale complete, incepand cu seria A de la Canon Powershot). In modul de focalizare automata (AF), apasand si mentinand shutterul pe jumatate, se apasa o data (cu alt deget ) pe butonul de focalizare manuala, deseori identic cu butonul pentru modul macro (MF). Luam presiunea si de pe shutter, si vom observa ca aparatul trece in modul de focalizare manuala, insa cu valoarea aleasa de AF presetata. Putem realiza ajustari de finete, sau verifica daca AF-ul a ales o valoare normala. (daca pe intuneric observam presetat de AF “1m” cand trageti un peisaj nocturn, e momentul sa trecem la reglaje manuale).

Mic tutorial pentru focalizarea sigura a subiectelor in conditii de lumina improprie, utilizand expunere automata

Luminam subiectul (aprindem lumina, punem o lampa pe el.. etc.) apasam pana la jumatate butonul si aparatul focalizeaza sigur pentru ca are lumina destula. Acum.. daca am stinge lumina si am apasa pana la capat ne-ar iesi sigur subexpusa, fiindca odata cu apasarea pana la jumatate el realizeaza si setarile automate pt expunere (AE-lock). Tinand apasat butonul pana la jumatate, apasam pe butonul MF (manual focus, identic uneori cu cel de macro) sau pe butonul AF-lock daca aparatul nostru prezinta aceasta optiune. In acest fel vom trece in focalizare manuala, dar presetata la valoarea gasita de el. (procedura se numeste AF lock). Luam mana de pe shutter. Nu ne mai preocupa focusul, stim sigur ca e bine ales si blocat cu acea valoare. Stingem sursa auxiliara de lumina si realizam fotografia care va iesi corect expusa. Daca setarile de expunere sunt alese manual (modul M), este de ajuns sa luminam, sa apesam pana la jumatate, stingem lumina auxiliara si continuam apasarea pe butonul de declansare.

Comparatii intre expuneri

Expunerea este o denumirea utilizata pentru setarile aparatului ce tin de luminozitatea cadrului, dar s-a imbogatit semantic si cu sensul de “luminozitate”. Numim expunere scazuta sau subexpunere situatia in care fotografia este mult prea inchisa in nuante, cu lipsa de detaliu. Supraexpunerea determina un cadru mult prea stralucitor, cu zone arse (adica albe, fara pic de detaliu ori culoare). In acelasi cadru putem intalni atat zone subexpuse cat si zone supraexpuse in functie de “dynamic range-ul” scenei (distanta dinamica a luminii scenei). Numim scena cu “high dynamic range” acel cadru cu o paleta larga de intensitati de lumina (spre exemplu un munte [si in general orice subiect] cu soarele in spate). Cele mai intalnite astfel de situatii sunt fotografiile in contra lumina, sau peisajele cu cer inexpresiv, cu lumina puternica. Pentru a reusi sa expunem corect astfel de cadre (adica sa evitam supra/subexpunerea zonala) trebuie sa avem un aparat cu un senzor cu dynamic range cel putin la fel de ridicat precum al cadrului, de aceea nu orice fotografie iese perfect, trebuie sa stim sa ne pozitionam.

Pentru a intelege mai bine notiunea de dynamic range, inchipuiti-va ca scena este o conducta de apa avand diametrul tevii egal cu acest DR, iar aparatul dumneavoastra este un dop, de asemenea cu un diametru egal cu DR-ul senzorului. Pentru a opri curgerea de apa aveti nevoie de un dop cel putin egal cu diametrul conductei. Pentru a sti cum sa il potrivim, cititi pasii urmatori.

Setarile de expunere sunt compuse din 3 factori: ISO, apertura, timp de expunere. Diferentele de ajustare sunt in asa fel alese de producatori, incat treptele de reglare pentru oricare dintre valori sunt identice.(ex.: daca scadem cu un pas apertura si crestem cu un pas timpul de expunere, luminozitatea ramane nemodificata).

1. ISO – sau sensibilitatea senzorului de imagine

ISO caracterizeaza sensibilitatea celulelor de pe senzor responsabile de captarea luminii, ori a chimicalelor dintr-un film foto. Cu cat valoarea ISO este mai mare, cu atat celulele raspund mai repede la polarizarea luminii, fapt pentru care veti mai intalni denumirea de “ISO speed” (viteza ISO). Denumirea provine de la standardul international. Mai puteti intalni standardul DIN (rusesc banuiesc), DIN18=ISO50, DIN20=ISO100, DIN25=ISO200, DIN28=ISO400 (valori aproximative). ISO mai poate fi inalnit si precum acronimul ASA, tot pe aparate rusesti.

Comparatie valori ISO

Camerele digitale reglabile au valori ISO intre 50 si 400/800, in timp ce senzorii mari ai DSLR-urilor permit sensibilitati de pana la iso1600/3200. Ce este esential de retinut este ca valori mari ISO au dezavantajul lor: producerea de zgomot pe imagine (image noise). Reactionand mai repede, celulele devin inexacte in aprecierea nuantei culorii, a intensitatii si produc acea granulatie nedorita.

2. Apertura

Apertura este similara cu deschiderea diafragmei si invers proportionala cu F-number. Numarul F reprezinta un raport egal cu apertura in functie de distanta focala. Valori uzuale, in ordinea descrescatoare a aperturii: 1:2.8 sau f/2.8 (adica 1/2.8 din focala), 1:3.5 .. 1:16. O apertura mare duce la o cantitatea mai mare de lumina admisa spre senzor, asadar la o luminozitate mai mare a cadrului. Un efect secundar il reprezinta DOFul, adica dimensiunea zonei de claritate, de focus. O apertura mare (1:1.8) duce la o zona restransa de focus, imprejmuita fata / spate de o imagine incetosata. Aperturi mici (1:8.0 la compacte, 1:16 la SLR) conduc la imagini cu un sharpness general acceptabil.

Comparatie aperturi

3. Timpul de expunere

Timpul de expunere este una dintre cele mai frumoase jucarii. El reprezinta durata in care cortinele ce acopera senzorul stau deschise pentru a primii lumina. Valorile foarte mici (1/4000, 1/2000) sunt de fapt niste pseudotimpi (cortinele nu ar putea fizic sa parcurga distanta senzorului intr-un timp asa de scurt fara sa se distruga), insa cantitatea de lumina este limitata prin deschideri mai mici ale cortinelor, obtinandu-se un efect similar daca timpii ar fi reali. Conteaza mai putin aceste date, mai important este rezultatul. Cu cat timpul de expunere este mai mare, cu atat luminozitatea fotografiei finale creste. Pe toata durata expunerii lumina loveste senzorul, asa ca orice miscare a subiectelor sau a aparatului va fi inregistrata in imaginea finala. Timpi mari pentru subiecte rapide pot duce la subiecte miscate, in timp ce timp prea mari pentru vibratiile aparatului duc la fotografii miscate (se recomanda cel mult 1/60 daca nu folositi trepied; valoarea este subiectiva, depinde si de indemanare si de “mana de tir” a fotografului )

Setarea manuala a tuturor acestor valori in functie de scena cere experienta; fiti insa atenti de fiecare data la valorile alese automat de aparat (atunci cand apasati shutterul pe jumatate). Utilizati ISO scazut oricand se poate pentru fotografii lipsite de noise, dar nu ezitati sa il cresteti cand duceti lipsa de lumina; mai degraba o fotografie zgomotoasa decat una miscata care ajunge in 80% din situatii in Recycle Bin.

Aparatele cu setari manuale va pune la dispoztie modurile cu prioritati Av,Tv si P (un fel de ISOv ) unde dvs. setati doar o valoare, iar el le ajusteaza pe celelalte doua astfel incat sa corespunda unei expuneri corecte.

Pentru cadrurile cu dynamic range ridicat, putem aborda tehnica de bracketing sau HDR. Fixam aparatul pe un trepied si tragem mai multe cadre identice, insa de expuneri diferite. Utilizam apoi un software specializat – Photomatix si suprapunem cadrele realizate oprind din fiecare portiunea expusa corect. Pentru scene cu HDR cauzate de un cer stralucitor, putem monta un filtru polarizator, de preferinta circular ca sa ne scutim de ajustari suplimentare, sau ND-filter. Acesta opreste surplusul de lumina si previne zonele arse.
Practica ne perfectioneaza, spor la experimentat!

Părinţii noştri nu prea aveau de ales. Filmul era scump şi costisitor ca timp de procesare. Vrei-nu vrei, tragi 36 şi speri să alegi câteva bune. Astăzi chiar am auzit de indivizi care folosesc aparatul în burst-mode şi în loc să apese pe buton, îl ţin apăsat câteva secunde în care trag 10 – 12 cadre aproape identice, urmând ca pe calculator să îl aleagă pe cel potrivit. Photography, doin’ it wrong!! Nu m-ar mira să începem să filmăm şi să alegem cadre din film precum fotografii..

Ca opinie personală, optez pentru un ratio mare, adică 2 cadre şi bune. Asta denotă că ai capacitatea de a previziona un cadru şi de a îl aprecia, înainte de a îl developa sau de a îl viziona în ACDSee, IrfanView, Windows Image Viewer etc. (cred că aşa se numeşte). Desigur, este un skill greu de format, mai ales pentru cei obişnuiţi să tragă mult, graţie avantajelor digitalului. Acceptă provocarea aceasta – porneşte într-o expediţie foto cu cardul din kit al aparatului pe care să nu aibă loc mai mult de 30 de imagini şi nu trişa folosind tasta de ştergere! Spune-ne cum a fost rezultatul.

Ideea de bază este destul de mult orientată pe raţiune şi mai puţin pe inspiraţie sau magie a momentului: se alege un element de detaliu pe care se fixează focusul. El va constitui subiectul principal. Deschidem mult diafragma sau ne poziţionăm aproape de subiect pentru a câştiga un DoF scurt. În fundal se vor pierde în OoF alte elemente care în mod normal ar fi putut constitui un subiect, dar acum sunt “condamnate” în afara planului clar de focus. Puteţi considera tehnica generatoare de clişee şi nu aş recomanda să abuzaţi de ea, la urma urmei o lucrare de artă nu trebuie să fie mai mult raţionala decât inspiraţională.

O mare atenţie trebuie acordată la elementele care rămân în fundal. Revenind la discuţia legată de mecanismul automat al minţii noastre, aceasta poate involuntar să rămână agăţată tot de elementele din spate, deşi în afara focalizării. Rezultatul este unul supărător şi chiar inconfortabil pentru privitor – ochii săi vor pendula între opţiunea raţiunii conştiente, subiectul din focus, şi actul involuntar de a se uita la subiectul natural, din spate. Cum acesta e în afara focalizării, retina noastră va obosi încercând să îl focalizeze, practic păcălită de fotografie. Enough talking, uitaţi-vă la imaginea următoare a lui Ştefan Arghir. Remarcaţi cum privirea vă fuge pe chipul mirilor şi încearcă să îi “clarifice”, ignorând opţiunea fotografului.

Soluţia este destul de simplă: căutaţi să nu includeţi părţi semnificative ale elementelor din afara focusului. De exemplu evitaţi să includeţi chipuri în afara focusului! Mintea va tinde mereu sa focalizeze chipurile persoanelor. Încadraţi de exemplu de la gât în jos – oricum e în OoF, nu ne preocupă încadrarea, şi cu atât mai bine dacă îl tăiaţi, întăriţi ideea de “personaj secund”! Realizaţi acest lucru pe imaginea de mai sus. Acoperiţi cu un deget partea de sus a imaginii. Remarcaţi cum privirea a renunţat să mai fugă de pe subiectul din focus.

Există mai multe categorii de flashuri: încorporate în aparat sau externe, declanşate printr-un cablu conectat la aparat sau de un alt blitz, printr-o celulă fotosensibilă. Cele din urmă se numesc flashuri slave şi în general sunt declanşate de blitzul din cameră – trebuie să avem grijă la achiziţionare unui astfel de slave că aparatul nostru poate fi setat încât sa nu emită preflashuri (flashuri de “pregătire” a capturării imaginii) care să păcălească slaveul, declaşându-l înainte ca aparatul să înceapă expunerea.

http://www.flickr.com/photos/pochacco20/ / CC BY-ND 2.0

(c) pochacco20@flickr

Conectate la baterii sau priză, în, pe sau în afara aparatului, toate flashuri fac acelaşi lucru – emit o lumină puternică foarte scurtă, de ordinul milisecundelor. Dacă puterea nu o prea putem regla în afara de ceea ce primim de la producător, ne putem juca destul de mult cu direcţionarea acestei raze de lumină. Un factor esenţial îl constituie unghiurile de atac ale razelor de lumină şi implicit aria sursei de lumină.

Pentru a înţelege mai bine felul în care aria flashului influenţează fotografia, să ni-l închipuim precum o stropitoare de grădină. Fără sită montată, jetul de apă va fi puternic, agresiv, distribuind neuniform apa şi în general realizând mici adâncituri în sol. Într-o manieră similară un blitz mic, ascuţit, va arde (va albi) anumite obiecte din scenă, având ca efect şi umbre supărătoare, de contrast mare (harsh shadows).

O metodă de ameliorare este aceea de a direcţiona raza de lumină către un mediu de “bounce”, adică de reflexie. Poate fi un carton alb, un perete, o umbrelă albă opacă. Dacă blitzul e mobil ar trebui să te descurci uşor. Dacă e fix, improvizează cu staniol sau oglinzi o deviere a luminii. Nu obtura complet blitzul, acesta se poate arde dacă toată energia se revarsă asupra lui! Pentru un timp foarte scurt, în apropierea sa aerul se va încălzi destul de tare; de obicei în această situaţie sunt blitzurile foarte puternice, de zeci şi sute de watti.

O altă metodă la îndemână oricând este să aşezi o bucată de hârtie de calc pe blitzul aparatelor compacte. Magic, I tell you Încearcă sa experimentezi mai mult cu o cutie care are o suprafaţă din hârtie de calc. Ia o cutie de margarină, fă-i o fereastră cât dimensiunea blitzului, iar în loc de capac lipeşte o hârtie de calc. Aşa măreşti suprafaţa de 20 de ori, cu puţin cost din partea intensităţii.

Să ai mereu grijă la nuanţa obiectelor care reflectă lumina. Pot afecta culoarea (temperatura acesteia) şi implicit balansul de alb. Uneori îţi doreşti câteva tonuri discrete de culoare în umbre şi reflexii, alteori nu.

Spune-ne cum a mers!

DoFul – Depth of Field – Adâncimea de câmp constituie propriu-zis o distanţă, lungimea de la cel mai apropiat punct clar până la cel mai îndepărtat punct clar dintr-o imagine, măsurând aria pe care se întind planele din focus. Un dof este scurt atunci când sunt puţine planuri în focus (exemplu), respectiv lung, chiar “la infinit” când marea parte a imaginii este constituită din plane clare (exemplu).

Exemplu bokeh

CoC – Circle of Confusion – Cercul de Confuzie reprezintă dimensiunea minimă a unui punct situat la o anumită distanţă a cărui rază de lumină formează un con insuficient pentru ochi (sau pentru aparat) pentru a distinge respectivul punct din context. Altfel spus, e cel mai mic punct pe care îl distingem – seamană oarecum cu cea mai mică literă pe care o distingem la un control oftalmologic.

OoF – Out of Focus – constituie planele care sunt situate în afara DoFului şi care au un CoC foarte mare.

Bokehul este un efect optic rezultat în urma unui CoC foarte mare asupra unei raze de lumină incidente. Altfel spus, reprezintă o blurare extremă a unei raze, obţinându-se într-un plan OoF dintr-o imagine cu DoF scurt. Este un truc frecvent utilizant în portrete, adăugând pete de culoare în fundal.

“Snapshot” este denumirea pe care o primesc pozele trase spontan, în grabă, şi adeseori fără vreo intenţie artistică. O “cameră foto (de) snapshot” înseamnă o cameră compactă slabă, amatoricească. Se mai întâlneşte şi denumirea ceva mai snoabă de “săpunieră”. Denumirea echivalentă pentru fotografiile spontane reuşite este de “instantaneu”.

O cameră SLR reprezintă un aparat foto cu obiective interschimbabile si cu viewfinder (vizor) optic real care primeşte imaginea prin obiectiv. La apăsarea shutterului (a declanşatorului) o prismă sau o oglindă deviază raza de lumină către film (sau senzor), vizorul nemaiprimind lumină. Aparatele non-SLR au un circuit optic separat pentru vizorul optic, ceea ce înseamnă ca imaginea prin el este numai informativă cu privire la încadrare, în timp ce imaginea din vizorul unui SLR este exact imaginea care va fi expusă şi pe film. Iniţiala “D” din DSLR sugerează utilizarea unui senzor digital în locul bătrânului film foto.

O cameră SLR-Like este una digitală cu obiectivul fix, ce nu poate fi interschimbat, dar care este suficient de evoluată electronic putând fi comparată ca performanţe cu una DSLR. Probabil denumirea a fost atribuită cu scop comercial. Multe SLR-Likeuri mai sunt numite high-zoom, venind cu obiective cu plaje mari de amplificare a imaginii.

“Fixed Focus” este cea mai ieftină şi mai rudimentară tehnologie de focalizare. Practic obiectivul este realizat în aşa fel încât să aibă mereu DoF foarte lung, focalizarea neputând fi reglată în niciun fel. Paradoxal, se mai numeşte şi Free Focus.

Focalizarea manuală şi automată nu mai necesită explicaţii. AiAF înseamna Artificial-Intelligence AutoFocus şi reprezintă o tehnologie electronică (chiar software) internă aparatului de a ghici subiectul unei imagini. Niciun AiAF nu seamănă de la o cameră la alta. Unele aleg planul predominant din imagine pe baza unor puncte (puncte de AiAF, de la unul central până la 5-9 dispuse pe toată aria imaginii), altele au tehnici avansate chiar de detecţie a chipului uman.

Dacă întâlneşti vreun termen necunoscut nu ezita să ne pui la încercare. De cele mai multe ori o căutare pe google/wikipedia poate elucida misterul din spatele unui cuvânt, dar unele elemente cu adevărat suburbane, sunt cunoscute doar de membrii cercului în care a apărut jargonul. Păstrând această gamă de vocabular, vă urez să aveţi lumină bună!